sub becul timid

Îmi doream de mult

să mă reapuc de scris, să mă scald din nou în beția cuvintelor și a ideilor, însă mă țineau în spate două mâini… hotărâte, dar și hotărâtoare:

  1. Examenele
  2. Un sentiment subconștient potrivit căruia primul articol de după un hiat trebuie să fie măreț: ori scriem – și aducem un plusvaloare – ori nu mai scriem deloc, că parcă mai bine facem la Mate…

M-am rezumat la a-mi agasa jurnalele din când în când, prin consemnări sumare, pentru a mă descărca sau, din contră, pentru a mă alimenta sufletește. N-am renunțat la acest obicei și, într-un context uneori monoton al examenelor, ajută adesea să mă reaprind la viață printr-o sesiune introspectivă.

Așa că scriu din adâncul și slab-luminatul subteran al studiului. Slab-luminat, nu pentru că mi-am intimidat becul prin dorința mea de a învăța, ci pentru că mi-am propus cu maximă seriozitate și răspundere să intru la Politehnică. Iar asta presupune o distanțare forțată de ariile hedoniste ale vieții mele. Dar nu pentru mult! Concursurile, conferințele, organizațiile, călătoritul, sportul, scrisul, cititul și fetele stau toate pitite după colț. De primele sunt sigur, ultimele se prea poate să fi fugit deja. Doar nu-s fraiere să mă aștepte până dau eu examenele.

Acuma, dacă o fi destul cât învăț eu, dacă supraevaluez situația… Mă supun obligației morale, imperativului categoric de a-mi dedica toate resursele acestui demers. O șansă am, și dacă tot o am, păi s-o folosim, prieteni!

Cufundat în învățat, (variante la greu la română, pregătitul eseurilor, mu-u-ult lucru la mate, nu la fel de mult de lucru la fizică) scrutez un spectru de sentimente și trăiri necunoscute până-n prezent. În mare, pentru că niciodată în viața mea nu m-am concentrat atât de mult pe atât de puține obiective, iar asta e o situație mai mult decât neobișnuită. Așadar, să punem capăt acestui prelungit preambul și să vă împărtășesc două concluzii trase de mine în aceste 6 luni de clasa a XII-a: Citește în continuare „sub becul timid”

Reclame

răbdare!

forgive my sins
for i burned sweeter centuries
into bitter years.

răbdare, răbdare,
o secundă de răbdare!
nici mai mult,
nici mai puțin nu-ți cer
dar de nici atât nu-mi oferi,
șarpe am să zbier.

răbdare, măcar acum,
fățiș să-ți destăinui
că absurd te-abuz și te pierd,
că surd te-amuz și te dezmierd.

ca doi copii ne amăgim,
doar în tertipuri mai gândim,
după degete ne tot pitim –
v-ați ascunselea? da, ne-am ascuns,
prea mult și prea-ndeajuns.

iertare, măcar acum,
să-mi ard păcatele-n scrum,
căci din veșnicia ta cea dulce
și din veacul tău cel sacru,
a rămas anul tău cel acru.

te-am învârtit lacom,
în piruete și-n salturi.

în genunchii mei tociți
șed cu palmele-mpreună,
vaporii tăi asiduu se adună
în nori și-n fiecare apus –
amintirea veacului demult răpus.

arde-mi păcatul,
și cu el,
arde-mă de-ndată!
poate doar așa eternul mi se arată.

căci doar tu de-oi fi etern,
eu la ce să mai sper?

Citește în continuare „răbdare!”

… și, covorul roșu, când?

Poate cea mai interesantă experiență, atât în sens pozitiv, cât și negativ, este să fii lider.

Mintea cocoșului dictează că a fi lider implică să ai de a face cu oamenii – să înveți împreună cu ei, să suferiți împreună, să fii criticat (numai tu, nu și ceilalți, ha-ha!), și, cel mai important dintre toate, să îi conduci. Iar asta este, pentru mine cel puțin (eu fiind o persoană orientată energetic către oameni), precum zâmbetul unei fete. Ți se povestește că te topșeti când îți zâmbește o fată – ah, scumpa. Cu toate acestea, în presiunea emoțională a momentului, nu știi cum s-o convingi să zâmbească fără să-i ceri în mod direct „Hei, știi, vreau să zâmbești. Hai, și să fie gata treaba până-n 12.”

Firește, ar fi o crasă exagerare să-mi atribui titlul de lider, fie și el într-un sens restrâns, ori în circumstanțe restrânse și ele la rândul lor. Totuși, am fost președintele Consiliului Elevilor – în teorie, o poziție de lider. Coroana de pe cap mi-a insuflat un standard anume la nivel comportamental, acesta având scopul unei prestanțe corespondent funcției și numelui meu în mediile în care m-am integrat ulterior: cultivează-te, Radu, învață, mâna pe carte, să ți se facă groapă-n palmă pentru ea și pentru creion. Întreține-ți corpul și mintea, fii întotdeauna sociabil, energic și deschis oamenilor, dar și criticilor aferente. Cine ți-a lăsat maiouri în garderobă? Dar de cremă de pantofi n-ai auzit?

Mi s-a pus coroana-n cap și, după aproape doi ani, se prea poate să mă apropii de dibuirea sensului și greutății coroanei respective. Bine, am și cerut-o la vremea respectivă, n-a alunecat chiar așa printre fotoliile divinitățiilor. Nu c-aș fi purtat-o vreodată invers precum îmi purtam eu șapca în timpuria-mi pubertate, însă… La vârsta mea fragedă și la gălăgioasa mea lipsă de cunoștințe (care să-mi și justifice funcția – referindu-mă deci la diplomație și project management) și de experiențe relevante, n-am știut vreodată să mă comport ca un președinte. În nesațul meu de auto-depășire și auto-împlinire, am ajuns, în cele din urmă, să deprind cât am putut din ceea ce-mi trebuia deja de ceva vreme în repertoriul prezidențial.

Păi cum, ai ajuns președinte, auzi la el – pe ochi frumoși și freză făcută?

Dacă acum pot îndrăzni să-mi confer titlul de adolescent, pe atunci eram copil. Copil, copil rău de tot adică. Îmi întinsesem singur covorul roșu, ba chiar îmi plăcea să mă uit la el. De la distanță, însă, întrucât nu știam să merg pe el. Dacă acum am înțeles că unii oameni pot fi sunați doar în timpul programui de lucru (iertare, doamnă director), ori că unele sarcini ce-ți sunt atribuite de către alții, nu de către sine poartă în substrat recomandarea (cu sensul de facto de obligație) de a termina ce ți s-a dat cât mai repede cu putință (iertare, doamnă director). Când eram mic, credeam că lucrurile mi se cuvin. Prostii. Totul se întâmplă în clară conformitate cu anumite reguli și protocoale, scrise ori nescrise.

Și dacă, cel mai mare dacă, aș fi lucrat mai mult să am o echipă mare și bine închegată încă de la bun-început, poate derulam activități mult mai valoroase. Sau doar ieșeam mai mult la Starbucks, în așa-începutele ședințe de lucru și așa-terminatele ieșiri prietenești. Ah, să lăsam asta, povești ale copilăriei, să punem reflectorul pe ceea ce contează:

Așa, așa, în sfârșit. Deci, cu ce mă ajută pe mine că ai fost tu… un moment, să-mi dreg glasul – președinte?

Citește în continuare „… și, covorul roșu, când?”

tu te crezi când gândești?

O întrebare… copilărească.

Copilărească, pentru că este nepoliticoasă. Totuși, întrebarea aceasta m-a lovit într-un moment de liniște îmbietoare, într-o sesiune de meditație ce-mi îmbrățișa nevoia de a-mi ordona conștiința. Drept care, mă aflam într-o dimineață senină de luni, acompaniată de ritmurile inocente ale muzicanților înaripați, încercând să-mi justific trecerea primei luni de vacanță. Această justificare se măsura cu ajutorul presupuselor reușite ori realizări ce mi-ar fi permis să afirm că brațele nu-mi scăpaseră timpul într-un abis cuprins de negura ignoranței și de distracții inutile.

După primul sfert de oră de meditație, mă străbate gândul „Vai, ce-mi place când nu mă grăbește nimeni, pot, în sfârșit, să-mi disec acțiunile, deciziile și ideile în tihnă”, în urma căruia răsare replica „Și te ajută cu ceva să analizezi mereu lucrurile care (ți) se întâmplă?”. Am să scurtez dialogul interior sine-sine, în favoarea întrebării-concluzie „Dar spune-mi, te rog, chiar crezi tu că reușești cu adevărat să <<te apropii de tine>> sau să <<te cunoști>> prin amplele tale încercări de meditație, întreținere a unui jurnal sau, mai rar – ah, leneșule – a unui blog?”

Secundele următoare au surprins o liniște nu doar totală, ci și apăsătoare. Au urmat alte întrebări ce mă mai asediază când scriu pe blog, de felul și de complexitatea: „Băi, dar, chiar crezi că ai tu dreptate? Sau că are logică ce zici? Sigur n-ar fi mulți alții într-o dezacord agresiv în raport cu ceea ce crezi tu că ți se pare interesant?”

Dar vai, ce-am izbutit să mă chestionez. Liniștea meditației s-a spulberat, ieșind la suprafață un tumult înfometat după răspunsuri așteptate în stingerea întrebărilor cu nuanțe de acuzații ce s-au aprins în văpaia unui moment paradoxal de tihnit. Și, cu toate acestea, am respirat ușurat când mi-am și răspuns, probabil mai mult din pricina presiunilor venite „de la centru” – sinele meu critic. Dacă cred eu în ceea ce gândesc? Dacă cred eu, deci, în ceea ce sunt?

Băi, dar să fiu eu nebun? Cum să nu cred în toate acestea, nu lucrăm unul la celălalt (eu cu sinele și invers) de 18 ani încoace, cu marele și nobilul scop de a gândi ceva mai bine? Bineînțeles. Bineînțeles că vom crede, și vom crede într-atât cât să împărtășim un astfel de interogatoriu cu dragii oameni ce-și rup timpul să miroasă sau chiar să muște din fructul cogniției tale. Nu-i așa? Citește în continuare „tu te crezi când gândești?”

exist!

Diverși gânditori au dat, bineînțeles, diverse definiții conceptului de „existență” – ce înseamnă, când se atinge, cum să se atingă și tot așa. Eu, amator într-ale gânditului, pot doar să vă mărturisesc că am avut și eu un moment în care am simțit că exist, unde existența se află în granițele propriilei mele accepțiuni. Din păcate, sau, mai precis, din lipsa mea de maturitate ori de independență, încă-mi definesc existența în raport cu lumea din jur. Într-alte cuvinte, încă am nevoie de alți oameni (prieteni, adică) să mă recunoască, să-mi recunoască existența, ca în cele din urmă să o cred și eu drept adevărată.

Se prea poate să fie vorba de niște complexe ori frustrări anterioare ce încă îmi pun piedici în drumul către a fi o persoană independentă emoțional și psihic. Începuturile adolescenței mele m-au surprins într-un efort de a-mi face prieteni, de a-mi înfrânge timiditatea. Acum, cioburile timidității mele sunt vopsite, doar ca să nu le recunoască ceilalți. Acum, îmi cer să înlătur această mușamalizare copilărească, și să reușesc să am nevoie doar și doar de mine atunci când mă întreb „băi, ești bun la …?” sau „omule, e bine să procedezi așa …?” sau, mai presus de toate, „meriți mă, tu, să stea alți oameni cu tine?”. Firea umană este, urmărind sugestia adjectivului în sine, firavă. Ca urmare, nu mai am mult până să cred că voi mai avea nevoie o bună bucată de vreme de confirmările altora pentru a fi convins de un anume aspect legat de mine.

Într-adevăr, am nevoie să fiu mult mai încrezător în propriile picioare și-n propriile-mi rotițe decizionale. Și pentru asta, o recentă introspectivă a mea mi-a sugerat cu blânde mângăieri să-mi dau răgazul să meditez ceva mai mult și să-mi îngădui să mai scriu în jurnalul meu pierdut în timp și spațiu. Ce poate fi mai simplu, când vrei să știi ceva despre tine – „merită să dau la Aerospațiale? Acolo mi-e locul? Sigur nu-i mai bine altundeva, știi tu, poate ai tu vreun vis mai mare decât rachetele și nu-l știi încă?” – să realizezi că: Citește în continuare „exist!”

regele nopții.

Poate mă las consumat

…de dorința mea insațiabilă, chiar lacomă, de performanță ori de atingere a scopurilor. În susținerea canibalismului meu al reușitelor, după perioade de plug, tras la jug, apare recolta. Însemnând că după fiecare efort neobișnuit ori ne-mai-depus până la un moment dat, simt o recompensă ce, precum sugerează verbul în sine, compensează dublu efortul depus.

Repetatele mele frustrări legate de performanțele mele, puse pe cântar alături de ale altora au scăpat din vedere un mic-mare factor ce-mi permite să privesc comparația dintre mine și alții din total altă perspectivă. Pare la mintea cocoșului, iar noi, cum dispunem de o minte de primată, ne reține canibalismul reușitelor din a vedea că performanțele, în adevăratul sens al cuvântului, se pot număra cu propriile mâini, iar domeniile în care un om poate atinge astfel de borne într-o viață fragedă de abia un veac, sunt limitate de o singură mână.

În consecință, am ales (1) să nu renunț din a-mi da suflul și sufletul pe „teren” și (2) să mă bucur mult mai mult de propriile-mi performanțe, micuțe și poate avându-le importanța alimentată în mod excesiv de ego-ul meu. O rezolvare, consider eu, elegantă venită în stăvilirea unei cruciade vechi de aproape 18 ani, susținută de armate întregi de aspirații arzătoare, coordonată cât se poate de haotic de un strateg pierdut în propriile strategii.

Scriu astfel pentru a mă declara victorios, pentru moment, în expediția mea în domeniul dezbaterilor. M-am purtat prin concursuri mici, meciuri demonstrative și antrenamente ale clubului liceului, dar și prin conferințe de tip NATO sau MUN, totul cu scopul final de a da lovitura la EYP. Pentru cei ce nu sunt gâdilați de cuvinte scrise numai cu majuscule, EYP este un proiect/concurs de dezbateri care se desfășoară în 3 etape: cea regională, cea națională și cea internațională. Eu am avut marea inspirație să mă înscriu la o astfel de etapă în octombrie și, fast-forward către miezul postării, am ajuns la națională.

Marele meu vis.

Marele, marele meu vis. Să ajung „național”. Să ajung la un eveniment de nivel național. Să mă aflu printre cei mai buni din România la un anumit lucru. Bucuria a fost enormă când am aflat că-mi pot trăi unul din cele 3 vise ale mele (în iunie 2018, înnoptatul la liceu și sărutul de sub lună și stele sunt încă în faze de proiectare). Sigur, am mai fost la concursuri și evenimente la nivel național în gimnaziu, ceea ce a reprezentat o lipsă pe perioada liceului ce s-a cerut suplinită de ego-ul meu.

Și cum s-a simțit? Citește în continuare „regele nopții.”

curaj.

Mai am un vis

…pe lângă acela de a sta o zi întreagă în liceu: să prind curaj.

curaj să prinzi
când după mine alergi
în zare, parcă pierzându-te
în ale razelor soare, sutele,
orbitoare și îmbietoare, doar vor
să vedem împreună negura
și-ntunericul necruțător,
doar ca să-l cruțăm noi,
de-o adâncă singurătate
de care și noi fugim, în lașitate.

noi, capete ale curcubeului,
văzându-ne, nu ne vedem,
dar nu-mi trebuie decât să te fi zărit,
în roșu, oranj, galben ori verde,
căci albă ești pură, orbitoare,
și-ntunecată mă-ncânți și-mi arăți
negrul din alb, puritatea-n vinovăție.

în zare, ne împiedicăm de prisme,
acționăm și reacționăm doar în cataclisme,
ce ne deschid ochii, ca să ne putem vedea,
deși, miscându-ne, ne pierdem iarăși;

te voi căuta, te voi căuta pierzându-te,
însă atât de des am trăit murind,
încât uneori să te pierd înseamnă să te găsesc.

când să te mai stingi,
când neîncetat eu te aprind?
ca din ego să mă distragi,
ca din ignoranță să mă sustragi,
mai bine închidem ochii și uităm,
altfel, orbim și ne vom uita vreodată.

prețui-voi fiece răsărit,
fiece prismă ce-mi lasă-te văzută,
fiece lună ce-mi lasă-te sărută,
căci în noapte ne vom vedea-n plinătate,
reflecția amplificându-l pe celălalt
și luminându-l dincolo de orice rază,
căci soarele e doar o lună iluzorie,
iar noi, orbiți în propria-ni memorie.

Citește în continuare „curaj.”